SERGIU STOICA – un chirurg recunoscut

 UPDATE 13 MARTIE: SERGIU STOICA DUCE LA BUN SFARSIT O OPERATIE DE 20 DE ORE SI SALVEAZA CALITATEA VIETII UNEI TINERE DIN BOTOSANI: LAURA IRIMIA

ADEVARUL PUBLICA PE PRIMA PAGINA ACEST MIRACOL DUMNEZEIESC.

BRAVO SERGIU !!!!!!!! ESTI CU ADEVARAT UN INGER AL LUI DUMNEZEU !

PRIMA PAGINA IN PDF

INTREG ARTICOLUL PE SITE-UL ADEVARUL

 

Ii sunt dator lui Sergiu cu linistea mea, dupa patru zile de cautat pe internet in stanga si dreapta si dupa ce am citit tot ce se putea citi despre aceasta boala… ii sunt dator cu caldura cu care mi-a vorbit, sfatuit, indrumat si linistit!

Vad ca la cateva luni dupa ce acest OM mi-a spus sa fug de Romania din cauza lipsei de meticulozitate si aparatura a neurochirurgilor din Romania si altii incep sa-i recunoasca calitatile. Iata un intervu realizat de FORMULA AS, interviu care il reproduc in intregime mai jos. MULTUMESC SERGIU PENTRU TOT SI PENTRU CA STII SA VORBESTI CU PACIENTII TAI!!!

Povestile de succes ale pacientilor de pe blogul meu operati de Sergiu le gasiti la urmatoarele adrese:

http://dansantimbreanu.wordpress.com/tg-povestea-lui/

http://dansantimbreanu.wordpress.com/robert-pivniceru-povestea-lui/

http://dansantimbreanu.wordpress.com/claudia-g-povestea-ei/

Povestea Laurei Irimia tanara de 32 de ani din Botosani operata de neurinom acustic -  operatie de 20 de ore
 

Mai jos articolul din formula AS:

http://www.formula-as.ro/2008/817/lumea-romaneasca-24/dr-sergiu-stoica-neurochirurg-la-spitalul-marie-curie-din-bucuresti-9543

 

 

“Intotdeauna am fost mandru ca sunt roman”

Dr. Sergiu Stoica – Neurochirurg la Spitalul “Marie Curie” din Bucuresti

Profesionist de exceptie, cu ani de specializare si practica in Franta si in Canada, a ales sa se intoarca acasa, pentru a pune umarul la caruta romaneasca, abia urnita din loc. O lectie de patriotism, fara urma de suspine retorice

Sergiu Stoica este un fel de Robin Hood al zilelor noastre, numai ca el a ales sa sara peste etapa “iau de la bogati” si se ocupa numai cu “datul catre cei aflati in nevoie”. Mai exact, el ofera o noua viata, la propriu, celor care altfel n-ar mai avea nici o sansa. Desi are doar 35 de ani, este un neurochirurg de exceptie, pentru care francezii si canadienii s-au batut, dar care a ales sa se intoarca in Romania si sa faca si aici ceea ce acolo se face de mult: medicina ca la carte, dublata cu o doza generoasa de umanitate. Sergiu Stoica este un visator, un altruist, un om extrem de modest. Tocmai din acest motiv mi-a fost destul de greu sa-l conving sa ne acorde acest interviu. Argumentul care l-a facut sa spuna, finalmente, “da” a fost acela ca povestea lui ar putea sa serveasca de exemplu unor tineri aflati la inceput de drum. In plin exod al celor care parasesc Romania pentru orizonturi unde cred ca viitorul va fi roz, doctorul Stoica a ales sa se intoarca acasa si sa faca pionierat.

“Nici o clipa nu m-am gandit ca plecarea este definitiva”

- Din cate ramuri exista in medicina, ati ales-o pe cea mai grea: neurochirurgia. De ce?

- Stiu c-ar da bine “la gazeta”, dar in copilaria mea n-a existat nici o poveste dramatica, nici un episod trist, care sa ma determine sa aleg profesia de medic. Pe de-o parte, a fost influenta familiei. Frati de-ai bunicilor si de-ai parintilor mei erau medici, asa ca, intr-o oarecare masura, am crescut in acest mediu. Nu am fost insa genul de copil care sa se joace cu stetoscopul. Din contra, pana prin clasa a X-a, am fost foarte pasionat de matematica si fizica. Pe final de liceu, m-am gandit la ceea ce avea sa urmeze si-am realizat ca-mi doream sa fac o meserie liberala, care sa ma puna in contact cu oamenii si care sa-mi ofere posibilitatea sa-i ajut efectiv. Am urmat Facultatea de Medicina intre anii `91 – `97. Asa cum cred ca se intampla in majoritatea facultatilor din Romania, am avut parte de multa teorie si foarte putina practica. Anii au trecut si mi-am dat seama ca sistemul romanesc de formare profesionala nu se ridica la nivelul asteptarilor mele. Asa ca, in loc sa ma apuc sa invat pentru rezidentiatul romanesc, m-am pregatit pentru a deveni medic intern in Franta.

- Se spune ca scoala de medicina romaneasca e recunoscuta ca una dintre cele mai bune din lume…

- Asa ne place noua sa credem. Sigur, la un moment dat, scoala romaneasca de medicina a fost foarte buna, dar asemenea multor alte meserii si mestesuguri, ea s-a degradat din cauza comunismului, iar noi n-am mai ramas decat cu legenda. In perioada interbelica, nivelul era, realmente, foarte bun. Desi sa nu uitam ca, in majoritate, medicii acelei epoci se formau la scoli din strainatate, de cele mai multe ori la Paris. Fireste ca opinia mea e subiectiva, nu am toate datele ca sa pot sa emit o concluzie categorica, dar, daca e sa ma refer strict la specialitatea mea, exista un decalaj intre nivelul neurochirurgiei in Romania si cel din America de Nord sau Vestul Europei.

 

- Sa revenim la pregatirea pentru rezidentiat. V-ati decis pentru Franta…

- La vremea respectiva existau trei optiuni: sa ramai aici, in Romania, sa pleci in America sau sa pleci in Franta. In America se pleca, de obicei, cu gandul de a nu mai reveni niciodata. Diferentele erau foarte mari, pornind de la zona culturala si terminand cu stilul de viata, plus ca America era foarte departe geografic. Eu am ales Franta, pentru ca este o tara latina, aproape de Romania si pentru ca are o traditie veche in domeniul neurochirurgiei. Am mers pe specializarea asta, fiindca nu ma prea omoram cu prescrisul medicamentelor si eram constient ca am abilitati in sfera manualitatii.

- N-au atarnat si banii in balanta? Meseria de medic era retribuita mizerabil in Romania.

- Nu, nu m-am gandit nici o secunda la bani. De dinainte de a pleca, aveam, din punct de vedere material, tot ceea ce mi-as fi dorit.

- Profesional a fost greu? Nu erau diferente de pregatire prea mari?

- Concursul pentru internatul francez era foarte serios. La neurochirurgie nu erau decat trei locuri, iar candidati erau aproape 200, din toata lumea. Am luat concursul si am ales sa fac specializarea la Nancy, unde exista unul dintre cele mai mari spitale de neurostiinte din Franta. Diferenta fata de ceea ce se petrece in Romania este ca acolo rezidentii au mai multa responsabilitate si sunt implicati activ in activitatile clinice si chirurgicale, dar si in formarea studentilor. Din primele luni incepi sa faci operatii simple si, incet-incet, in functie de capacitatile tale si de cat de serios esti, ajungi sa faci operatii la care aici au acces abia medicii primari. La sfarsitul internatului francez esti, practic, autonom in ceea ce priveste operatiile de neurochirurgie generala. In plus, acolo medicul in formare nu este privit de profesori cu aroganta, ci intre ei se formeaza o relatie de prietenie si respect, care se bazeaza pe competenta profesionala. Din ecuatia asta sunt eliminate constrangerile ierarhice. E o atmosfera foarte placuta si conviviala. Ca sa nu mai spun ca acolo conceptia medicilor din clinicile universitare e alta decat aici: acolo, dupa o anumita varsta, adica de la 40 de ani, incepi sa formezi tineri specialisti, iar tu iti axezi activitatea pe operatii complicate sau publici lucrari de specialitate. Pentru profesorii din strainatate e o adevarata mandrie sa poata sa spuna “Uite, el a fost rezidentul meu! Acum e mai bun decat mine!”. Din acest motiv, la sfarsitul specializarii, ai cunostintele necesare, dar si multa incredere in tine. Ceea ce este esential.

- A fost grea adaptarea la noua viata?

 

- Nu. Din fericire, sunt un tip destul de maleabil. Apoi mi-am ales sa plec intr-o tara cu o cultura foarte asemanatoare cu a noastra. Dar, sigur ca mi-era dor de-acasa. Mi-era dor de parinti, de prieteni, de plimbarile de seara de pe stradutele de la Sosea, de copacii din Herastrau… Nu mi-a parut rau ca am plecat. Ceea ce am invatat acolo a meritat pe deplin. Insa nici o secunda nu m-am gandit ca plecarea este definitiva. De la inceput am spus ca o sa ma intorc in Romania. Cand am plecat, am incuiat casa, dar am lasat totul asa cum era. A fost ca si cand as fi plecat intr-o vacanta. De la bun inceput am privit aceasta “aventura” pe meleaguri straine ca pe o chestiune temporara. Motocicleta pe care o folosesc si acum am lasat-o in garaj, in ideea ca plec “putin”, dupa care o sa ma intorc si-o sa-mi reiau viata, numai ca, intre timp, voi fi invatat sa fac neurochirurgie. Si chiar am invatat! Mi-am luat diploma de neurochirurg in Franta, apoi am primit mai multe propuneri de a merge sa lucrez in clinici universitare de acolo si o oferta foarte interesanta in Canada, la Spitalul Universitar din Montreal. Totusi, optiunea mea, in momentul acela, a fost sa revin in Romania. Dar lucrurile n-au fost deloc simple. Odata ajuns in tara, am aflat, in primul rand, ca diploma mea de neurochirurgie nu e recunoscuta. A trebuit sa dau din nou examenul de specialist si, inarmat cu diploma romaneasca, mi-am cautat un loc de munca. Din pacate, mi-am dat seama ca neurochirurgia pediatrica, in Romania, era un domeniu putin dezvoltat. Este un domeniu foarte dificil si delicat, in sensul ca operatiile sunt mai complexe, datorita varstei pacientului. Un copil sub trei luni are aproximativ 200 ml de sange, iar interventiile laborioase necesita o tehnica chirurgicala si o hemostaza minutioasa. Adica, trebuie sa ai mare grija ca pacientul sa nu piarda mult sange. Pentru ca nu are de unde. Mi-as fi dorit sa practic neurochirurgie pediatrica la unul dintre cele doua spitale mari de pediatrie din Bucuresti. Din pacate, atunci nu a fost posibil. Asa ca am plecat in Canada, acceptand oferta spitalului din Montreal, unde mi se propusese un post deosebit: urma sa fac doar neurochirurgie de inalta performanta, adica operatii foarte complicate. Aproape trei ani, acolo nu m-am ocupat decat de chirurgia anevrismelor, a malformatiilor arteriovenoase si a tumorilor cerebrale profunde. Profesional, pentru mine, acest post si colaborarea cu profesorul Bojanowski au reprezentat un pas foarte mare inainte.

“Felul in care suntem priviti in strainatate tine si de noi, de romani, de atitudinea noastra”

- In toata perioada asta, petrecuta in strainatate, v-ati confruntat cu prejudecata ca sunteti roman?

 

- Mi-e destul de dificil sa raspund la intrebarea asta, fiindca acolo eu am trait intr-un mediu restrans la zona medicinei. N-am cunoscut foarte multi romani ca sa aflu cum sunt tratati. Eu, personal, am fost foarte bine primit si oamenii au fost mereu deschisi cu mine, ceea ce mi-a prins foarte bine, fiindca mi-a mai alinat dorul de casa. Niciodata n-am observat vreo spranceana ridicata, cand am spus ca sunt roman. Poate ca, intr-o oarecare masura, felul in care suntem priviti in strainatate tine si de noi, de romani, de atitudinea noastra. Eu intotdeauna am fost mandru ca sunt roman.

- Nici stirile negative despre Romania care apareau in presa si la televizor nu va afectau?

- Ma afectau in masura in care prietenii mei de-acolo imi ziceau: “Uite ce s-a intamplat in Romania”, iar relatarea lor nu avea legatura cu realitatea. Am incercat, de fiecare data, sa raman obiectiv. Cand auzeam povesti despre orfelinatele sau copiii strazii din Romania, le spuneam: “Si la voi, in Paris, daca ma duc la periferie, pot sa fac un film asemanator”. In general, media tinde sa promoveze stirile negative si socante si, de cele mai multe ori, se ajunge la niste stereotipuri. Situatiile cu tenta negativa sunt poate mai pregnante aici, dar asta nu e o caracteristica a Romaniei. Lucrurile se petrec la fel peste tot in lume.

“Din fericire, linia pe care merg lucrurile in Romania e ascendenta”

- Datorati ceva strainatatii, in afara competentei profesionale?

- Perioada in care am trait in Franta si in Canada a fost o experienta unica. Sunt niste ani pe care nu i-am petrecut numai in spital si care mi-au dat o perspectiva, cred, mai larga asupra vietii. Am calatorit foarte mult si am cunoscut foarte multi oameni care, in timp, mi-au devenit buni prieteni. Sigur, eu intotdeauna am fost genul de persoana care nu are nevoie de prea multe ca sa traiasca frumos. Detest idealurile burgheze care sunt acum la mare pret in societatea romaneasca. Deci, nu in sensul acestor acumulari materiale mi s-a largit perspectiva asupra vietii.

 

- Urmeaza marea intrebare: De ce v-ati mai intors in Romania? Mai ales dupa momentul cand patria v-a respins. Aveati o cariera glorioasa, bani, va puteati vizita parintii oricand…

- E adevarat. Aici as putea sa lucrez ca medic 100 de ani si tot nu as acumula salariul de acolo, pe un an de zile. Povestea a fost asa: in decembrie 2006, am primit un telefon de la un medic de la spitalul “Marie Curie” din Bucuresti care, impreuna cu directorul spitalului, mi-au propus un post de sef de sectie la ei. Stiam ca “Marie Curie” este cel mai mare spital de pediatrie din Bucuresti si ca nu avea inca o sectie de neurochirurgie. Am primit oferta lor si in august 2007 m-am intors in tara si m-am apucat de treaba. Am facut asta din mai multe motive. Primul a fost de ordin sentimental: am trait o copilarie fericita datorita parintilor mei, carora le sunt foarte recunoscator, si o adolescenta exuberanta, ani in care am fost anturat de prieteni buni, cu pofta de viata si preocupari interesante, or, toate lucrurile astea m-au legat de Romania si de familia mea, care se afla aici. Un alt motiv ar fi dorinta de a pune in valoare experienta acumulata in strainatate, construind si la noi ceva de calitate in acest domeniu. Apoi, nu in ultimul rand, imi doresc sa formez niste medici care sa ajunga sa fie mai buni decat mine. De fapt, imi doresc sa pun bazele unei scoli de neurochirurgie. Am ramas fidel acelei dorinte initiale de a ajuta oamenii si, din fericire, linia pe care merg lucrurile, de cand profesez in Romania, e ascendenta. Am primit toata aparatura pe care am cerut-o. S-au gasit bani si acum am la Bucuresti exact tot ce aveam si in blocul operator din Montreal. In 7 luni, am operat aproximativ 100 de copii, cu rezultate foarte bune. Nu am inca toti oamenii de care as avea nevoie pentru o echipa completa de neurochirurgie, dar sper ca lucrurile se vor aranja cu timpul. Sunt unele probleme legate de felul in care oamenii din medicina romaneasca inteleg notiunile de profesionalism si responsabilitate. Eu, de pilda, sunt obisnuit ca atunci cand primesc un nou pacient sa-l urmaresc pana cand omul nu mai are nevoie de mine. Aici, tuturor li s-a parut ceva extraordinar ca nu mai era nevoie sa mi se mai dea telefoane si cineva sa se roage de mine ca sa revad pacientul si a doua zi. Si a treia zi. Si asa mai departe. Ma duceam din proprie initiativa sa-i vad. Au ramas cu totii surprinsi ca mi-am dat numarul de telefon tuturor pacientilor, pentru ca oamenii sa poata lua legatura cu mine, in orice secunda. Mai ales avand in vedere ca aici nu am o secretara. In Franta, inclusiv rezidentii au secretara personala, care se ocupa de toate lucrurile care tin de partea administrativa, astfel ca tu ai tot timpul sa te dedici profesiei, pacientilor. Aici se pierde ingrozitor de mult timp cu lucruri care nu tin de medicina.

- V-as ruga sa incheiem interviul cu un sfat pentru tinerii care isi doresc sa plece in strainatate “ca sa se realizeze”. Asta e sintagma-argument pe care am auzit-o folosita de majoritatea persoanelor aflate in aceasta situatie.

 

- Daca un tanar doreste sa plece in strainatate ca sa invete, ca sa creasca la nivel profesional, atunci nu pot decat sa-l incurajez. Cu amendamentul ca, dupa ce acumuleaza destule cunostinte si experienta, incat sa se simta sigur pe el, ideal ar fi sa se intoarca in Romania si sa profeseze aici, sa incerce sa schimbe lucrurile in bine. Daca tanarul in cauza e manat numai de ideea de a face bani, atunci eu, sincer, nu vad rostul plecarii in strainatate. Daca te duce capul, esti muncitor si serios, bani poti face si in Romania. Cand mai ai si pasiune pentru meseria ta, oricare ar fi ea, atunci nu se poate sa nu reusesti.

 intervu realizat de Ines Hristea