ANDRA COSTACHE – povestea ei

.

Acesta este povestea Andrei Costache scrisa de ea pe 13 ianuarie 2008.

 

Ma numesc Andra Costache si de scurt timp sunt medic rezident. In iulie 2007, in urma unui examen RMN am fost diagnosticata cu neurinom de acustic (sau schwannom vestibular).  

A fost o mare surpriza! Nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca as putea avea asa ceva. Singurul simptom care m-a determinat sa fac investigatii a fost o hipoacuzie unilaterala (nu mai auzeam bine cu o ureche).  

De fapt in cartea mea de ORL scria ca „orice caz de hipoacuzie neurosenzoriala unilaterala trebuie investigat complet deoarece oricand este posibil sa aiba o patologie tumorala retrocohleara la origine”. In traducere: orice persoana la care apare o scadere a auzului la o singura ureche si este afectat nervul (ceea ce se poate vedea la o banala audiograma) poate sa aiba o tumora si trebuie sa se investigheze.  

Nu aveam habar la inceput care ar fi cea mai buna varianta de tratament sau la ce neurochirurg ar trebui sa merg.

Tatal meu (care este medic) a mers si a stat de vorba cu prof. Danaila, despre care primisem recomandari bune si pentru care mass-media romanesca avea numai cuvinte elogioase.  Tatal meu l-a intrebat unde ar fi bine sa merg, iar prof. Danaila a spus ca sunt o multime de neurochirurgi si pot sa ma operez la oricare dintre ei. A spus ca este o operatie laborioasa, dar parea increzator ca o poate duce la capat cu succes. Nu a spus nimic, insa despre riscurile acestei interventii, asa ca m-am internat la Institutul de Boli Cerebrovasculare din cadrul Spitalului Bagdasar.  

Numai ca, surpriza: am aflat din alta sursa ca ma expuneam la un risc de 90-95% de a ramane cu pareza de facial (jumatate de fata paralizata), risc mult mai mic daca interventia chirurgicala era efectuata in strainatate (unde exista dotarea tehnica necesara de monitorizare a nervului facial pe parcursul operatiei)!!! Asa ca am plecat din spital imediat. 

Nu pot sa-l acuz pe prof. Danaila ca nu are dotarea tehnica necesara, DAR MI SE PAREA NORMAL SA MI SE PREZINTE RISCURILE OPERATIEI SI SA MI SE SPUNA CE VARIANTE EXISTAU IN STRAINATATE!  

La varsta de nici 25 de ani, o pareza de facial nu este tocmai un lucru neglijabil, mai ales ca poate fi evitata! Asa ca au inceput din nou cautarile. Dupa 6 ani de medicina pot sa spun ca in medici nu aveam mare incredere, dar aveam in Dumnezeu incredere deplina! 

Aveam trei variante la dispozitie: una in Portland, Oregon,  una in Münster si una in Hannover. M-am rugat ca Dumnezeu sa ma conduca unde era cel mai bine si asa am ajuns in Hannover la prof. Madjid Samii. Dupa ce am ajuns in clinica am aflat de la alti pacienti si de la personalul de acolo ca profesorul Samii este poate cel mai bun din lume pe acest tip de operatie.   

Inca de când am pasit in INI, Hannover, contrastele fata de ce vazusem in Romania erau izbitoare: 

–         este poate inutil sa vorbesc despre aspectele datorate discrepantelor de ordin economic, care sunt mai mult decat evidente; as mentiona totusi ca in Romania, in multe spitale (printre care si Institutul de Boli Cerebrovasculare, unde am fost internata vreo doua zile) nu exista lifturi, iar pacientii operati sunt transportati (si implicit zdruncinati) pe targi duse de cate doi brancardieri pe brate, ca pe vremea razboiului. In acelasi cadru temporal, dar intr-un spatiu socio-economic diferit, culmea: exista dispozitive speciale (incalzite chiar, nu cumva maria sa, pacientul sa aiba vreo perturbare a echilibrului termic pentru cateva secunde!) care trec pacientul (neoperat, inca zdravan din punct de vedere fizic) din pat pe masa de operatie fara sa fie necesara forta muschilor. De fapt brancardieri nici nu exista acolo! Oare ce-o fi mai scump: sa platesti o armata de brancardieri zi de zi sau sa cumperi echipament care sa-i inlocuiasca ?  

–         la Institutul de Boli Cerebrovasculare am fost uimita sa vad cum dimineata, pe durata vizitei, insotitorii asteptau afara din spital (nici macar pe holurile spitalului, cum se practica de obicei in spitalele romanesti!) sa se finalizeze acest moment important al zilei… Insotitorii astia or fi asa o perturbare in desfasurarea normala a vizitei? Eu am vazut ca prof. Samii se impaca bine cu insotitorii! De fapt face vizita de fata cu ei.  

–         In putinul timp cat am fost internata in Bucuresti am tras cu ochiul sa vad si eu cum arata un pacient operat la cap. Dar nu am vazut nici unul miscand pe holurile spitalului. Poate ca se ascundeau de mine! Acum, nu pot nici eu sa-mi neg subiectivismul inerent unei asfel de experiente…Nu am pretentia ca asta e adevarul absolut, dar asta am vazut eu, asta am simtit eu, asta am trait eu… Cert este faptul ca nici nu am intrat bine in clinica din Hannover si am fost foarte incurajata de faptul ca pacientii operati misunau pretutindeni! Bucuria cea mai mare am avut-o insa, cand am vazut ca pacientii operati aveau inca par pe cap si nu fusesera rasi decat in zona operatiei. Pentru mine cosmarul cel mai negru era sa-mi pierd parul, pe care-l asteptasem sa creasca ani intregi. Am observat ca in România, intre masurile de antisepsie, mare importanta are raderea parului de pe cap, ceea ce pentru mine insemna slutire (dar am inteles ca si legile din Romania considera ca raderea parului de pe cap, in cazul unei femei, si fara consimtamantul acesteia, ca fiind tot slutire). O alta masura profilactica romaneasca este reprezentata de limitarea pe cât posibil a accesului vizitatorilor (intr-un moment in care poate este cea mai mare nevoie de asa ceva!). In Hannover vizitatorii puteau veni oricand si in orice numar intre 8 dimineata si 10 seara. Dar am vazut ca acolo exista o alta regula: nimeni nu intra in sala de operatie fara masca pe gura si pe nas! Oare unde or fi mai frecvente infectiie intraspitalicesti, in Romania sau in Germania? 

–         La internare, in Bucuresti mi s-au recoltat analize de sange. La mine venele nu sunt prea vizibile, asa ca a venit o asistenta blonda care s-a jucat cu acul prin mana mea fara vreun succes. Pana la urma tatal meu i-a spus sa ma lase si mi-a recoltat el. Evidentiez faptul ca nu ma aflam la un dispensar din nu stiu ce sat uitat de lume, ci ma aflam intr-un spital important (daca nu gresesc este chiar centru de excelenta), in care lucreaza oameni de elita ! La internare, in Germania mi s-au recoltat din nou analize de sange. Cand am vazut o asistenta foarte tanara si dupa parerea mea, fara prea multa experienta, indreptandu-se spre mine, deja imi puneam intrebari existentiale…Dar m-am inselat. Am descoperit ca asistentele excelau atât profesional, cât si prin comportament. Am uitat sa amintesc faptul ca acolo nu existau infirmiere si asistentele se ocupau in exclusivitate de ingrijirea pacientilor. Nu am vazut nicio asistenta vorbind altfel decat cu amabilitate si nu am surprins nici macar o privire care sa exprime altceva. 

Acestea sunt doar cateva din impresiile mele. In concluzie, diferenta cea mai frapanta mi se pare cea in atitudinea fata de pacient. Se pune mare accent pe pastrarea integritatii fizice si a confortului psihic, in timp ce la noi in tara exista alte standarde: important e sa ti se salveze viata, nu mai conteaza daca ramai slut, handicapat sau cu traume psihice. 

In sfarsit, pe 15 august 2007 a sosit si ziua operatiei, o zi in care sute de oameni cunoscuti sau necunoscuti s-au rugat pentru mine. Le sunt recunoscatoare tuturor si ii asigur ca rugaciunile lor au avut efect din plin. Dupa o interventie chirurgicala de 9 ore si jumatate m-am trezit cu fata perfect normala, fara sechele neurologice.  

M-am recuperat foarte repede. Am stat in terapie intensiva mai putin de 24 de ore, in timp ce majoritatea pacientilor zabovesc pe-acolo doua zile sau chiar mai mult. Faceam progrese mari de la o zi la alta. Sunt convinsa ca la acesta evolutie care mie mi s-a parut spectaculoasa, a contribuit si faptul ca am incercat sa traiesc cat mai sanatos (nu am mancat carne niciodata in viata mea si de vreo doi ani nu mai mananc niciun aliment de origine animala, cum ar fi lapte, brânza, oua). La doua saptamâni dupa operatie m-am intors acasa.  

Dupa inca vreo doua saptamani am avut examenul de licenta si dupa inca vreo doua luni am avut examenul de rezidentiat, pe care l-am luat, ce-i drept, cu un punctaj mizer. 

Dupa tot ce a fost, ma simt la fel ca inainte, nu am nici un fel de interdictie sau de limitare. A trecut totul ca un vis si deja am inceput sa uit. De fapt nici nu imi pare rau ca am trecut pe aici. Am avut multe de invatat si cred ca am mai crescut un pic.

Viata imi sta inainte cu farmecul si provocarile ei si pot spune ca acum stiu sa ma bucur mai mult de ea. Ca tot a venit vorba de provocari, in iarna asta am luat pentru prima data lectii de ski (la 4 luni si jumatate de la operatie) ! 

In concluzie, cred ca ar fi bine sa impartasesc lucrurile pe care le stiu acum despre neurinomul de acustic: 

–         neurinomul de acustic este o tumora benigna, adica nu este cancer.

–         Se spune in general ca are cauze necunoscute, insa am gasit si articole care vorbesc despre telefoanele mobile si se sprijina pe studii epidemiologice. Cert este ca firmele de telefonie mobila nu au nici cel mai mic interes ca aceste lucruri sa se afle si este de la sine inteles ca vor face presiuni sa ascunda acest lucru.  

In trecut, neurinomul de acustic era o tumora rara si aprea intre 40 si 60 de ani. Acum este mult mai frecvent si apare la tineri. Pentru mine, asta este inca un argument sa consider telefoanele mobile responsabile de aceasta boala. 

Coincidenta sau nu: atat eu cat si alte persoane tinere cu acelasi diagnostic am vorbit la telefonul mobil foarte mult. De exemplu, eu am vorbit si trei ore odata. 

Ca urmare, eu nu mai vorbesc la telefonul mobil decat cu hands-free cu fir si nu as sfatui pe nimeni sa faca altfel. Ideal ar fi sa nu-l mai folosesc deloc, dar de multe ori este util… 

Chiar mai daunatoare decat telefoanele mobile sunt telefoanele fixe cordless deoarece emit o cantitate mai mare de radiatii. 

–         simptomatologia poate fi saraca. Cele ma frecvente simptome sunt diminuarea treptata pana la pierdere a auzului si tulburarile de echilibru. 

–         Diagnosticul se pune imagistic, cel mai indicat fiind RMN-ul.  

–         referitor la tratament, stiu ca se poate face microchirurgical, cu gamma-knife sau cu alt fel de radiatii sau combinat. Tratamentul cu radiatii nu este deloc lipsit de complicatii si consider ca este un risc mult prea mare sa iti expui creierul la asa ceva. Este un organ mult prea important si poate cel mai putin cunoscut de catre stiinta si daca mai ai nevoie de el pe termen lung, e bine sa-l feresti pe cat posibil de iradiere. 

–         In ce priveste tratamentul microneurochirurgical, acesta este grevat cel mai frecvent de doua complicatii: pareza de facial si pierderea auzului pe partea cu neurinomul. Pentru a evita aceste complicatii  sunt importante doua lucruri: dotarea tehnica (monitorizarea nervului facial si auditiv) si experienta neurochirurgului. Dotarea tehnica exista aproape oriunde in lumea civilizata. Ceea ce face diferenta este experienta neurochirurgului. In ceea ce-l priveste pe profesorul Madjid Samii, in afara de tehnica de ultima ora, detine o experienta de peste 4000 de asemenea operatii si evident ca trebuie sa fie vorba si de un talent innascut. Aceste lucruri cumulate il fac de neegalat. A efectuat mai multe studii pe cazurile tratate de el si concluzia la care a ajuns este ca singurul lucru care se mai poate imbunatati este indemanarea chirurgului. In cazul lui, la varsta de 70 de ani pe care ii are, inca nu a ajuns la un platou. Rezultatele au fost din ce in ce mai bune, chiar daca dimensiunea tumorilor a crescut. Acest lucru mi se pare extraordinar! In fond, cand te dai pe mana lui, beneficiezi de o experienta pe care si-a castigat-o intr-o viata de om. 

–         Riscul de recidiva dupa operatie este de 1%. In cazul chirurgilor mai neexperimentati, riscul este mai mare. 

–         Cu ajutorul lui Dumnezeu, in centre specializate, operatia este un succes. Dupa o asemenea interventie chirurgicala, viata poate reveni la normal fara  urmari nedorite.

Cateva poze la doua saptamani dupa operatie in Hanovra gasiti mai jos: