MONICA – povestea ei

Aceasta este povestea Monicai scrisa de ea si primita pe 25 martie 2008.    

Mă doare capul… Cine a fost în preajma mea în ultimii zece ani, poate, m-a auzit deseori spunând asta, exclamând-o, pisicindu-mă, întrebând de aspirine, efferalganem, upsarine, fasconale, ketonale, viox.

Ce vrei, eram, ca nu ştiu ce procent feminin din populaţia globului, o fiinţă cu migrene. Sticluţa cu săruri îmi mai lipsea!  Era o durere difuză, trecea după orice pastilă din gama celor enumerate mai sus, iar viaţa mergea mai departe.

Durerile astea mai apăreau, coincidenţă sau nu, şi în acea delicată parte a lunii, prilej pentru doctori să-şi continue discursul că ceva trecător, mai că nu spuneau că şi normal şi că viaţa merge înainte. În 2002 însă durerile persistau şi nu mai puteau fi legate de nimic.

Mă durea rău capul, difuz, când mă ridicam de pe scaun intervenea ameţeala. Doctoriţa mea de familie, să-i dea Dumnezeu mintea pe care n-o avea atunci şi atât, mi-a ţinut acelaşi discurs cu miile de motive pentru care durea capul, mi-a prescris aceleaşi analize de sânge şi o radiografie a coloanei, ca să-mi demonstreze că mă doare capul din cauza unor “ciocuri” în regiunea cervicală. Prilej cu care am făcut cunoştinţă cu un  nou set de calmante care ghiciţi dacă aveau efect. Nu. 

 Am avut noroc cu un economist. Da, doctorii erau plecaţi cu toţii de pe planeta asta. Economistul cu pricina era, totuşi, director într-un spital. Pentru că putea, m-a ajutat să ajung la o analiză RMN. Şeful secţiei de imagistică din acel spital, deloc de acord, din motive politice cu economistul de care vă vorbesc, a tunat că nu am ce căuta acolo.

Odată intrată în acel spital pe uşa pe care trebuie, am ajuns la un neurolog care m-a luat la puricat. M-a durut rău ce scria pe biletul de trimitere.  Scleroză multiplă- suspiciune. Pâna a treia zi când am reuşit să ajung în tunelul aparatului RMN am învăţat totul despre acea cumplită boală. Să simţi cum, încet, pierzi controlul asupra corpului.  Îngrozitor.

Ştiam, evident, şi că nu există leac pentru boală, doar remedii şi o luptă crâncenă care dusă în fiecare zi pentru ca organismul să „nu uite mişcările”..Dar ieşind de la analize am simţit o suspiciune şi mai gravă parcă în privirea medicului care urma să interpreteze filmul.

M-a întrebat dacă aud. I-am spus că da. M-a verificat, frecându-mi părul în dreptul urechii, un gest  pe care îl repet şi eu, acum, aşa, ca să-mi testez auzul, nu că nu ar exista investigaţii specializate pentru acest lucru.  Trei săptămâni nu am ştiut ce am, până când şeful meu, prietenul celui prin care am ajuns la investigaţii, m-a chemat în biroul său şi mi-a spus să-mi fac bagajele, că în trei zile plec la operaţie, în Ungaria.

Recunosc, sunt norocoasă că am oameni minunaţi în jurul meu. Oameni care în tot acest timp au făcut drumurile pe care eu, înspăimântată şi fără de ajutor în România noastră, nu le-aş fi făcut atât de uşor.  Cert e că medicii au constatat o formaţiune ce părea să fie neurinom de acustic, de dimensiuni uriaşe, 6 centimetri în cel mai mare diametru. O tumoare aflată în regiunea trunchiului cerebral, taman pe unde trec nervii cranieni, pe care doctorul Ciurea s-a ferit să o opereze, tocmai pentru consecinţele unei asemenea intervenţii. 

Pe lângă nervul facial, cel mai apropiat de acusticul invadat de neurinom, şi trigemenul era ameninţat. Am reînvăţat anatomia de clasa a unsprezecea. Nervii cranieni, creierul, lucruri despre care nu ar fi trebuit, în mod normal, să vorbesc, la pregătirea mea. Dar viaţa merge înainte.

Am plecat la operaţie, la Szeged, în Ungaria, la vreo 60 de kilometri de Arad. Medicul care urma să mă opereze, profesorul Mihaly Bodosi, ştia dinainte să ajung despre ce este vorba, întrucât rezultatele RMN i-au fost trimise, pentru a vedea dacă se angajează la o operaţie din care eu să ies întreagă. Mi-a povestit detaliat despre neurinomul de acustic, despre operaţie, despre riscuri.

Am semnat acea hârtie prin care eram informată de riscurile intervenţiei şi am aşteptat operaţia.  A durat ceva (cinci zile, parcă) pentru că la secţia de terapie intensivă fusese un caz de septicemie şi voiau să înlăture orice risc de infecţie. Intervenţia a durat şapte, opt, ore şi, întrucât neurinomul se încâlcise pe nervul facial, în ciuda aparaturii performante care îi împiedică, de obicei, pe medici să greşească, nervul mi-a fost atins şi m-am ales cu o pareză care s-a recuperat în timp, chiar dacă nu total, dar important e că pe zi ce trece, cu exerciţii, muşchii reînvaţă mişcările nervului care se reface, treptat.  

Recuperarea am început-o chiar acolo, în clinica de la Szeged, apoi cu profesorul Bogdan Ene, de la Spitalul Fundeni. Un fizioterapeut pasionat căruia doar timpul îi lipseşte pentru a ajuta mai mulţi pacienţi. Am făcut şi apunctură, am fost ajutată şi de un bun prieten, medic în India, unde medicina alternativă se îmbină cu cea alopată, şi care mi-a trimis nişte extracte de plante care au şi pornit, de fapt, jumătatea nemişcată a feţei. 

La şase luni de la operaţie, dar de atunci lucrurile evoluează pe zi ce trece. Am avut noroc, aşadar, cu cei care m-au îndreptat spre Szeged unde spitalul universitar e la un nivel departe de ce am apucat să văd în România. Unde asistentele nu au halate cu buzunare şi unde românii din vestul ţării vin să se facă bine cu aceiaşi bani pe care altfel i-ar da medicilor, în plic. 

Intervenţia mea şi spitalizarea, care a durat cinci săptămâni, până a trecut orice urmă de durere de cap şi am putut merge singură, au costat echivalentul a 3.500 de euro, atunci. Controalele ulterioare, nimic.  Ca să nu mi se distrugă total nervul facial, medicii au fost nevoiţi să lase un reziduu tumoral care a crescut, apoi.

Nu mai am de gând să repet intervenţia, mai ales că de atunci am citit mai multe despre tumori craniene, metode alternative de tratament şi am dat peste un medic despre care nu am decât cuvinte de laude.  

Doctorul Cristian Boerescu, cu o experienţă bogată deja în tratamente naturiste, cu stagii la clinici din străinătate unde cancerul este chiar vindecat, în multe cazuri, m-a condus către o altă cale de vindecare. Care cere răbdare, dar este posibilă. În primele şase luni neurinomul s-a oprit din creştere, iar după un an de tratament, a scăzut un centimetru în diametru, dovada fiind analizele RMN.  

Ideea, pe lângă tratamentul cu plante, este că stilul meu  de viaţă dinainte nu era sănătos.  Şi să nu credeţi că fumam sau beam. Nu, ca voi toţi, poate, am băut răcoritoare colorată şi gazoasă, am mâncat dulciuri, am făcut plajă, am vorbit foarte mult la telefonul mobil (neurinomul e pe partea dreaptă, unde ţineam aparatul), nu am ştiut să-mi înfrânez nervii, furia, am fost obosită şi nu am dormit.  

După ce am trecut prin ce am trecut, durerea se uită, vă anunţ, sunt de părere doar că Cel de Sus nu ne dă mai multe decât putem duce, că tot ce mi s-a întâmplat nu a fost decât un avertisment asupra modului meu de viaţă, asupra alimentaţiei şi al modului de gândire care m-ar fi putut duce spre o boală mult mai gravă, poate.  

Dacă doriţi detaliile despre Clinica din Szeged sau despre orice am scris, deşi informaţii există pe internet, eu sunt aici. Nu uitaţi: gândirea pozitivă e mai mult decât jumătate din reţeta vindecării!

MONICA A FOST DE ACORD SA-MI TRIMITA POVESTEA EI.

O VOI PRIMI IN CURAND. INTRE TIMP MI-A TRIMIS DECALOGUL EI PENTRU PACIENTUL DE NEURINOM ACUSTIC.

DECALOGUL UNUI PACIENT CU NEURINOM DE ACUSTIC 

1. Capul nu are voie sa doara! 

2. Cand acest lucru se intampla pentru mai mult de 2-3 zile si fara cauze cunoscute (o raceala, meteosensibilitate dovedita de medic, ciclul, cateodata, in cazul femeilor) medicul de familie trebuie sa treaca la prescrierea de analize suplimentare  

3. Capul poate durea din sute de motive. Acestea trebuie cunoscute cat mai repede 

4. Un om nu are voie sa cunoasca toate analgezicele si medicamentele care pot ameliora o durere de cap. Cand a ajuns sa le cunoasca inseamna ca durerea de cap nu i-a trecut cu primul de pe lista, nici cu al doilea…deci medicamentul nu a tratat nici macar efectul, darmite cauza.  

5. Cand medicul te asigura ca nu ai nimic (nu iti spune, ca in cazul meu ca daca te mariti asi faci doi copii durerile vor trece ca uite, si sora ei tot asa a patit) desi durerea de cap te chinuie (fie localizata, fie difuza) ai dreptul sa ii ceri insistent sa iti prescrie analize (chiar si cele de sange pot revela multe boli) sau sa iti faca trimitere la medic specialist. Cand nu e vorba de probleme la coloana cervicala, poate fi ficatul, dar daca e chiar ceva in interiorul cutiei craniene cum sa vezi mai bine daca nu cu ajutorul unui tomograf, mai intai, sau direct RMN? (putini medici vor prescrie RMN din prima, fara sa aiba suspiciuni concrete)  

6. Nu iti fie frica niciodata sa mergi la doctor! Si daca primesti vesti proaste, poate e mai bine sa le primesti mai devreme, cat inca se mai poate face ceva pentru tine 

7. Nu te teme sa ceri parerea mai multor doctori! Daca ti-e frica sa nu superi pe cineva, apoi acel medic nu e om de omenie, daca se supara din astfel de motive si nu esti nici tu in siguranta pe mainile lui. 

8. Daca ai primit vestea ca ai o tumoare craniana, nu dispera. In multe cazuri, acestea sunt operabile cu succes, dovada ca va scriu in aceste momente. 

9. Nu proceda ca Dan, care a rascolit internetul in cautarea informatiilor despre boala, decat cand stii concret ce ai. Am trecut printr-o saptamana ingrozitoare, inainte sa aflu ce se intampla cu mine, in care am crezut ca am scleroza multipla, o boala cumplita pentru care inca nu s-a gasit leac si asta doar pentru ca medicul neurolog scrisese acest lucru pe biletul de trimitere. Trecuse scleroza la diagnostic prezumat, ca sa se justifice o analiza atat de costisitoare pentru CNAS cum e rezonanta magnetica . Depresia si panica din acele momente fac rau bolii.  

10. Ma repet, stiu, dar capul nu are voie sa doara! Monica, 31 de ani, neurinom de acustic operat in urma cu 6 ani.